Pe dinăuntru mana speranței se prefiră
Și-aud cum cresc în iureș fantasme din tăceri;
Curând voi trece-n rândul acelor ce-ți iubiră
Misterul și candoarea încrâncenată, ieri,
Că-n ochii tăi-mătănii, smerenia e larmă
Ce tulbură amvonul în care eu mă rog,
În tine nu sclipește frumosul ci o armă
Iar imnu-nchis în tâmple nu-i aur ci e drog,
Dar n-am să-ți dau obolul, sporindu-mi chinul – hrană
Pentru un suflet lânced, tiranic și bolnav,
N-am să te las să umbli cu degetul în rană
Și n-am să-ți duc iar trena din umbra ca un sclav,
Aplaudând frenetic voi sfâșia cortina
Și-n negura din tine voi arunca lumina.

29 XII 2007