Dimineața, în oglindă,
văd foarte clar că pe fruntea mea scrie RATAT.
Încep să-l acuz pe acest ratat :
că trebuia să-și țină gura,
că ar fi fost mai bine să recurgă măcar la niște jumătăți de compromisuri,
să fi fost ceva mai flexibil,
să nu se fi considerat atât de necesar…

Ratatul tace condescendent
(cu superioritatea atotștiutoare a celui de dincolo
de oglindă),
până când îmi vine să scuip pe toți și pe toate,
inclusiv pe această oglindă plină de ifose …
Pe el, însă, nu pot să-l scuip. Nu pot !
Încep să-l înțeleg,
să-i găsesc justificări,
și, în cele din urmă, să-mi însușesc premizele lui.

Din acest moment, ratarea nu se mai negociază.
A fi sau a nu fi
RATAT – e o vocație.



(volumul "Tifla" - 2004)