De când ai plecat fără cheie,
Îmi dirijez sângele prin nouri
Din balconul asemeni unui sertar deschis permanent
Unde sufletul se evaporează ca o cerneală simpatică.

Scot mâna în aerul rece și degetele se umplu de ploaie-
Spice de lacrimi pe care le culege noaptea.
Pioneză înfiptă în ziduri, închid pumnul-
Întunericul arde cărămizile zilei,
Se infiltrează de nicăieri
Și îmi copiază mișcările mocăite.

Þârâitul telefonului se lipește de tâmple-
Lăcuste, se năpustesc cuvintele seci de iubire.
Pescuiesc sunetele vechi cu un ciorap de mătase
Și îl trag peste tâmple.

Apoi intru desculț în cămașa cu flori roșii-
Flutur de iască avid de miresme.
Buzele tale, rană de cerc!