Ca o nălucă, gonește mașina
pe asfaltul
fără de sfârșit al șoselei.

Ascult, ca în fiecare dimineață,
melodii vechi,
acompaniate de vuietul
monoton
al motorului.

Gândurile mele, trezite
de cântecul trist,
ca un plânset,
al unei viori
se scurg mai departe,
spre orizonturile
cândva pierdute,
ca și tentaculele
unui cefalopod
uriaș și necunoscut.

Se aștern dintr-o dată
punți
invizibile peste depărtări.