Crini timizi,
presati pe peretii camerei,
dadeau tapetului consitenta carnala.
Intr-o noapte de delir ai sa vrei sa faci
dragoste cu crinii aia,
sa ii atingi,
sa ii musti,
sa ii sfasii,
sa te lipesti de ei si sa ii lasi s
a te sfasie ei pe tine,
reci,
inumani,
albi.
Camera inspira un plin de poveste.
Un pat mare, in mijloc,
cu saltea moale si cearsafuri nearanjate...
si crinii...
Ea se dezbraca
pana la piele si se tranti in patul confortabil.
Inchide ochii!
Le simti mirosul?
Crinii miros ca sfasierea aripilor fluturilor.
Priveste in sus.
Pe tavanul denivelat se propaga lumini ciudate,
incep povesti de dragoste
care se vor schimba
dupa cum lumineaza soarele.
Si cica astrologii nu au dreptate!
Povestea mea de iubire
ia forma
umbrelor povestilor voastre.
Pe tavanul inramat in crini
incepe cel mai frumos film
de dragoste,
cu mine
creatorul imprastiat in toate zarile,
in final.
O umbra se alinta sub o raza eterica,
crepusculi
se apropie unii de altii,
isi ating varful simtirilor,
se joaca,
se mangaie,
se pierd unii in altii,
uita sa mai iasa,
apoi cedeaza,
incet,
cu rotunjimi de te iubescuri,
si ea,
catifea roz aramie,
se zvarcoleste intre cearsafuri ca un sarpe innebunit
de o miscare mai senzuala si mai periculoasa
decat a lui.
Zambeste.
Nu e normal sa ajungi acolo privind
luminile pe tavan, dar ce animale frumoase suntem noi,
ce animale bogate suntem noi...
Noi avem vise....