*

la început a fost plânsul
zilele erau coline între arătările aceluiași chip
care îngropa toate lucrurile în glasul tău
dizlocat din lumină

uneori mă țineam de marginea lui ascuțită
și mă tăiam, dar nu curgea sânge ci doar o tăcere
plină de guri deschise în așteptarea cuvântului
care să rupă din mine o coastă
rotind universul încet după un cifru
ascuns îndărătul ei mai înainte
de ivirea ierbii

îmi îndoiai doar cu privirea gratiile
și iată, ele erau corzi
pe care un cânt te împingea în afară

în timp ce ieșeai, ceva din mine
îți rămânea cumva înăuntru pictat
o formă rupestră în mișcare contrapusă săgeții
eu rămâneam pe jumătate în tine
tu pe jumătate deschisă
în trupul uns peste tot de mustirea unor vedenii
cu o cruce bătută pe spate
să nu-și iasă din fire culorile

jumătatea nenăscută se zbătea să iasă afară
de aceea cu fiecare recul
semănai tot mai mult cu un copil
și pe oriunde mergeai pomii te atingeau
cu vârful pe creștet
iar șoimii îți beau în clavicule noaptea


*

nu mai simt unde ești carnea a fost smulsă din mine
întind doar brațele în noapte să prind curcubeul
înăuntru tremură zdrențele ude
spre o pecete pusă pe-un crater

mă mai recunoști? muchii de buze te strigă
mă mai recunoști? mă tai în ecou

nici nu știu când sub pleoape îmi strivești ghețarii
culoarea se-ntinde când stăvilești
izbucnirea în cuvânt

sunt copilul lăsat pe ape înăuntrul bărcuței
cu pumnii plini de noroi
între ramele ce îmi sprijină sfertul de soare

toate acestea pentru că tu ai chipul
pe care nu l-am văzut niciodată