arcașul
scutură pălăria de contingențele materiale,
scotocește prin buzunare un băț de chibrit, s-aprinda vârful săgeții,
(cine știe poate va ținti impulsul din scânteia divină…)
se așază apoi, sprijinindu-se de arc,
pe
un orizont auriu de grâu incolțit si
privește indelung zidirea.

la margine de cer
făclii aprinse-
vârsta senectuții

ciocanele inimii
in care pulsează dorul nestăpânit al lui Orfeo pentru Euridice,
ating
fibrele sufletului:
ample acorduri in duble crose străbat văzduhul.

vibrația sonoră se inalță,
călcând in picioare
spaima mortii;
străpunge
vremea ce merge in impietrire.
cu sacrificiul iubirii,
atinge cuibul luminii de dincolo de viață
si-o balansează:
lungi arce de cerc colorate leagă cerul de pământ.

spiritualitatea luminii se revarsă
in bobul de grâu,
in murmurul cadențat al râurilor,
in trilurile privighetorilor…

este rândul arcașului s-o mărturisească in limbaj propriu si s-o daruiasca lumii.