stăteam și sorbeam din cafea
la aceeași cafenea prăfuită de pași mereu străini,
în fiecare luni dimineața, la aceeași oră.
în cafea se învârteau tot felul de lumi
cu oameni triști sau fericiți și-atât
fără vreo viață proprie, doar marionete
ale mișcării lingurii și zațului așezat pe fundul ceștii.

apoi te zărisem – veniseși tu, cu chip de fluture,
să te amesteci în cafea
și te-au înghițit valurile negre, amare
iar eu așteptam să te văd ieșind din ceașcă
fără să realizez că fluturii
nu știu să înoate.

și tot ce făceam
era să ridic lingura din când în când,
sperând să te găsesc naufragiat
pe vreo insulă de zaț
și să-ți sorb cu buzele
cafeaua prea grea pentru aripi.

dar n-apăreai...
se făcuse seară și cafeaua se răcise.
tot ce auzeam erau moliile
ce zburau în jurul becului.

(13.05.2008, 22:07)