Sunetul născut din pântecele de bronz al unui clopot
se tânguie fără rost, răscolind sufletul tăcerii
refugiată la umbra răcoroasă a nucilor din livadă.

Zarea primitoare, învăluită într-o mătăsoasă ceață
își desface larg brațele și întreaga melancolie și tristețe a zilei,
obosită de arșiță și insomnie se ghemuiește la pieptul ei.

Un mânz rătăcit nechează la marginea pădurii
și ecoul îi batjocorește glasul, multiplicându-l.
Islazul strivit peste zi de sute de copite își întinde trupul învinețit
sub mângâierea răcoroasă și catifelată a înserării,
care se strecoară pe luncă asemeni unui copil timid cu poame ascuase sub cămașă.

Pe vârful dealului, soarele agățat în mărăcini,
sângerează stropind vazduhul cristalin
cu stropi de foc și scânteieri de rubin.

Fantoma nopții se arată vaporoasă
și danseză în fața templului zeului Pan;
curând va intra în postul de veghe de la ușa stăpânului
chiar dacă este nemulțumită că nu a mai fost de mult timp răsplătită.

Bătrânul și-a întins peste lespezile de piatră
o blană de capră și trage mulțumit din pipă;
contemplă goana nebună a timpului
încălecat pe pegasul furat de la zei
și se miră că acesta face cu viața lui atâta risipă.

Ziua, ținând soarele ca pe un prunc în brațe
se strecoară jenată și ostenită
spre coliba de la marginea pământului
unde-și va plânge tristețea că a fost fără milă izgonită.