când e liniște pe diguri nu e nevoie să ne atingem

lucrurile se duc și vin o maree care poartă cu ea nefericirea
o îngroapă adânc pare o comoară bine ascunsă
până în ziua aceea stranie a destăinuirilor
atunci se ridică în noi toți oamenii
trecutul vag umbrele mirosul sărat al palmelor

nu călcăm prea bine pământul se surpă mai întâi primul dig
căderea la nesfârșit o presimțim înainte de naștere
înainte de fluxul și refluxul părinților vii al părinților duși
comoara lor este spectrul din privirea noastră
când alunecăm prea departe de dragoste și ne ducem
ne ducem aproape de ei le ștergem frunțile să ne recunoască

palmele adună oboseala urma secretă a inimii
firele de pământ din care creștem atingem al doilea dig al treilea
nu știm dacă ceilalți ne urmează dacă umerii lor vor fi tot osoși
sau numai copiii vor modela forma de viață din care au ales ruptura

mareea le aduce înapoi lucrurile se întorc pe ultimul țărm