Văd un templu de lumină
departe pe un munte
pe când codrii adânci
se năpustesc asupra mea,
iar eu...
eu simt că trăiesc.

Printre voci cristaline
caut răspunsul
la întrebări pe care nu le știu
sau poate că le-am uitat.

Culorile-s divine!
În noapte îmi ciripesc un vis
sau mai bine zis... niște frânturi.
Simt că trăiesc ce mi-a fost scris
când caldul soare răsare și apune
peste poarta-ncrustată cu șapte rune.

Spasmul fluturilor
în lumina fosforescentă
îmi transmite fiori,
iar cântul pădurilor, melodia unui elf,
se-mbină cu cel al mării triste...
dar nu reușesc
să găsesc răspunsul
nici într-un simplu cântec de vioară,
ci primesc sărutul static
al fluturilor de ceară...
îngerii de odinioară.