moartea taie din mine o scândură dreaptă și lungă
aud în vis dinții ei de fierăstrău mișcându-se ușor, ușor,
când întunericul fixează trupul și așchiile zboară
pe iarba în care s-au desenat stările succesive de grație

fierul se opintește în miezul tare și plânge de neputință
odată cu sălciile rămase în metanie după întâia noapte albă
povestea noastră de dragoste schimbă metrica lumii
dar niciun drum nu e sigur, niciun cuvânt nu țintește în ochi

nimeni nu iese la geam când vântul rindeluiește lemnul uscat
și așchiile sar în toate părțile cu viteza de transformare
a blocului de spațiu-timp în care se repliază ipostazele tale
înfipte în despicătura dintre suflet și trup

absența ta e cea mai frumoasă spărtură din lume
cea mai insolită și netrecută prăpastie din apele de sub cer,
dar moartea taie din mine o scândură dreaptă și lungă,
un leagăn pentru copiii căzuți din brațele mamelor