Abia ieși din huma neagră,
plăpând ,firav ,un fir de iarbă.
Privii mirat ,în jur să soarbă
căldura ,ce-l înconjoară .
Atâta soare și lumină
și din înalt , pe loc primi
cu adâncă sete o înghiți,
o picatură bună ,plină ,
din roua caldei dimineți.
-Ce răcoare,ce-mplinire ,
ce viață dulce ,fericire ,
de-aș avea vreo noua vieți !
gândea bietul fir de iarbă ,
fără a bănui pârjolul,
ce-i va frige trupușorul,
când după-amiaza va veni,
și soarele va străluci .
Spre seară ,vlăguit și ofilit
sătul de arșița uscată
se întrebă dintr-o dată:
-mai am eu oare acum viață?