Așa încerc în fiecare seară să adun în mine toate mașinile
cu farurile aprinse.
Când plouă sau bate vântul fug mai repede,
mă ascund de goana lor firească, de degetul prin care străbat
spații în care se suspină fără lacrimi, cu buzele mă cobor peste
coapsele ei ca peste genele orașului înainte de culcare.




Apoi încerc să adorm, mașinile fug din mine, cineva suspină
pe întuneric lumina.