Mi-e putred sufletul
de gânduri,
de infinite incăperi
de multe spații goale.
Povești cu stele căzătoare
îmi umplu scrumiera...
Și râd cu râs metalic,
privindu-mă-n oglinzi convexe,
știind că nu sunt eu acela...
Eu n-am culoare,
și nici vânt...
Mă-nchin la semafoare
În rosu si în verde surd.
Urme de pași
de ieri,
de maine(mie imi e totuna)
se joacă de-a anotimpurile,
(cate patru).
Orașul e o ciocolată caldă,
ieri a plouat,
namolu-i un oras.
Trei banci din parc sunt ocupate
de chitaristi nebuni si beți.
Luminile sunt stinse toate,
iar cerul a mai avortat un nor
peste noi.
Aș tunde-o salcie
și aș trimite-o în armata
Fără mine sub ea...
Atâtea ganduri...
Atâtea incaperi,
În care ți-e mereu teama sa intri.
Cred ca e totul un
Camp necules de posibilitați...