amețit de atâtea întârzieri tomnatice
nervii începură să dea semne de oboseală
mai o gâfâială, mai un popas peste ore...

nu știa nimeni ce am, nici măcar medicul de familie,
ba mă asculta cu stetoscopul pe la inimă și plămâni
de parcă acolo ar sălășlui aritmiile timpului,
ba-mi administra o porție de votcă moldaminică printre vene
și apoi îmi spunea să merg drept pe linia aia imaginară...

degeaba. amețelile reveneau
nervii obosiți se isterizau nedormind
gâfâiam peste ceruri...

m-au trimis urgent la cluj, la institutul inimii,
să mă supună la tot felul de teste,
parcă ar trebui să dau un examen cu subiect unic
despre cum mă simt după luna plină

o asistentă tânără vine și-mi dă o injecție surâzând
mă privește fix în suflet și-mi spune să fiu cuminte
să nu cumva să plâng, că-s baiat mare...
dar ea e fată mare...? am întrebat-o glumind
fără răspuns, doar ochi privindu-mă fix în suflet...

amețeli dulci mă cuprind instantaneu
sunt altfel de amețeli, mai jucăușe
simt cum zboară prin mine cocorii,
simt cum jumătăți de gânduri își întregesc contururi
simt cum aleargă prin vene ariciul
cum mă gâdâlă roșul din gât și fluturii din stomac
am furnicături pe tot corpul...

în creierii mei, totu-i plăcut, endorfine peste endorfine invadându-mă
o risipire euforică mă răcorește
și cânt ca un descreierat
ca un aurolac în gară
chiuind, hăulind, vâjâind....

o dată la cinci blazări și-o nepăsare cruntă
trebuie să vin la un nou tratament
să mi se dea iar viață injectabilă
până voi deveni senin în inimă