Mă arunc de cuvinte
de pe fereastra ochilor deschiși lăuntrului
luând vreo două trăsături esențiale
scormonesc în sufletul celulelor mirate de extaz
până devin copilul îmbrăcat
într-o pădure de brad posedată de un tren
plin cu spaime fioros de rapid
care mă poartă dincolo de mine
din hău în coasta stelelor
acolo unde tălpile vieții nu pot a grăi
opresc spaimele pe peronul întunericului
mototolesc întunericul într-o piatră
pe care o arunc undeva în spațiu

apare și un străin alături de care
mă balansez deasupra oceanului înghețat
ninge până ne facem doi oameni de zăpadă
ghemuiți în singurătăți siameze
călărind îndumnezeiți lumea
cu degetele arătând așa da așa nu

sunt așa cu părul mai lung mai slabă mai înaltă
cu unghile roșii de mărul zdrobit dușmănos
el e cum l-am gândit
mai tânăr cu părul cum i-ar plăcea
fără rănile pe care și le acoperă cu rușine de cu zi
dorind revederea cu vaca selenară
la care speră sa ajungă cu nava lui spațială

într-un Dumnezeu
gravez în oglindă un alt univers
ca să am unde evada
când se lasă lepădarea de trup