Vino, să auzi! În înserata negură,
închis între pietre, cine-ar mai aștepta?
Precum a mai existat, până în cealaltă patrie,
Încă odată cerul să se –nroșească ar vrea.
Și-n litera v
Tribut își trimite cocorii
spre altă chemare.

Toamna ce galbenă e!
Lumină amară!
Unei noi vârste , coapte în toamnă,
Parcă am fi rânduiți și culeși.
Și-o secundă ne este dat,
tenebrosului ev de la miazănoapte
să-i trimitem un vis fără spin.

Între frunza ce alintă extatic vazduhul
și copacul fără coroană
sfârșitul se murmură
cu un act de tăcere și cu multă toamnă…
Un joc al iubirii și –al sorții
cu solzoasele frunze
îngaimă pe dealuri,
printre fumuri și păsări
durerosul și nebănuitul octombrie.