E foarte întuneric și nu aștepți nimic
Sunt câteva lumini deasupra, poate stele…
E o lungă oboseală să aștepți astfel de nopți, atât de rare,
În care te reîntâlnești cu tine însuți,
Cu cel ce ești când nu-i auzi pe alții
Cu încrederea că ai alergat prea mult, poate pentru nimic;
Și n-ai lăsat atâta liniște adâncă să te împace.
Când de fapt n-ai avea nevoie, decât de atât de puțin.
Și e bine în cele din urmă... Atâta liniște...
O atingere îți risipește gândul. Și
dintr-odată iar ți se deșteaptă dorința,
luminii și a zgomotului.

aprilie 2004