când m-a născut mama avea un zâmbet speriat pe buze
devenise mică mai mică decât mine
o purtam pe retină să-mi țină de cald
de copilăria mea a fugit cu genunchii și spatele îndoit
a fugit toată tinerețea ei de copilăria mea
printre ace de cusut și miros putred de dunăre

se spune că am strigat-o de multe ori cu numele ăsta
transparent mai mult decât de femeie
eu nu-mi aduc aminte așa ar putea
deveni poveste
dar mama e mai reală decât sângele meu
decât cuvintele mele
dinspre umărul ei împovărat răsare luna

uite-mă
nici mai mult nici mai putin decât vezi
mă porti întreagă și mândră
la gulerul tău alb apretat
am țipat am adormit
cu numele știut
pe frunte ca o aureolă prea largă
nașterea urlă încă în spatele meu
dar pentru asta nu există merite sau păcate
ai făcut tot
ce ti-a stat în puteri ca să fiu
întreaga si vie iar eu
nu sunt în stare
să-ți scriu până la capăt