Sunt doar un călător pribeag,
Ce-n lumea seacă n-are loc,
Eu mă-ncălzesc la propiul foc,
Și din iubire-mi fac toiag.

Și neștiutele cărări
Le bat de secole tăcut,
Dar nici jumate n-am făcut,
Încetinită de-apăsări.

Am tot sperat și așteptat
Să-mi iasă-n cale alt pribeag,
Să-mpart cu el al meu toiag
Și să găsim ce-am căutat.

Să ne-ncălzim la ceas de noapte,
În jurul focului bătrân,
Plecarea-n stele s-o amân
Până transform carnea în șoapte.

Și două lumânări să fim,
Ce ard sfioase într-un sfeșnic,
O flacără aprinsă veșnic,
Precum un ochi de serafim.

Dacă mă vrei, fii călătorul
Ce m-a-ntâlnit neașteptat
Și s-a oprit, s-a așezat,
Căci îmi ducea demult el dorul.

Fii tu căldura ce m-alină,
Fii haina care mă îmbracă,
Fii marea sete ce mă seacă,
Fii soarele ce-mi dă lumină.

Fii umărul ce mă susține,
Fii înțeleptul ce m-ascultă,
Fii-nfometatul ce se-nfruptă
Din sentimentele-mi preapline.

Fii luntrea care-ncet mă poartă
Către tărâmul omenesc,
Unde am voie să greșesc
Așa cum mi-este scris de soartă.

Fii apa care mă stropește,
Căci arșița n-o mai suport,
Sunt un pământ aproape mort
Care demult nu mai rodește.

Să facem lutul să tresalte,
Să-i dăm suflare, conștiință,
Să zămislim înc-o ființă
Și să zburăm în lumi înalte.

Pe scara vieții să urcăm,
Două idei împreunate,
Să dispărem în zvon de șoapte,
Tăcut să ne dematerializăm.

Să ni se piardă urma-n cer,
Doar amintirea să rămână,
În cântece care să spună
Îndrăgostiții veci nu pier.