S-a prins de genele mele orașul tot
Într-o noapte fără stele, doar cu lună nouă
Clădirile se lipeau unele de altele,
Străzile erau tot mai pustii
Pe măsură ce oamenii cădeau în râu
Și înotau spre malurile nisipoase
Cu ochii închiși, subit amuțiți,
Ordonați ca de-o forță mai presus de ei
Și am început să clipesc
Când mai rar, când mai des
După cadența respirației învățate
De la vânturile de nord ce mângâie sufletele
Arse de soarele ce își schimbă periodic hainele
Și le aruncă peste toți acei naivi
Ce așteptau să spargă pietrele din albii
Cu brațele lor ce nu mai pornesc din umeri,
Ci direct din inimă ca niște coronare
Ce le leagă de cer tot corpul
Ca să li se umple si privirea de orizonturi.
Și am tot clipit, am tot clipit
Și au început casele să cadă,
Să se facă bărci pe râul
Pe care oamenii deja îl uitaseră
Privindu-și trecutul cum se duc,
Uzi până la piele, neghicindu-și vecinul
Și au pornit să strângă frunze să facă focuri
Să lumineze noul ce-l primeau printre ei,
Să copieze soarele, să-i facă în ciudă
Și am închis ochii și am adormit adânc,
Iar oamenii mei mi-au respectat tăcerea,
Căci lacrimile și le simțeau lipite de trup
Și râul continua că curgă...
Nu se știe niciodată de câte ori poți clipi
Fără să ți se usuce conjunctiva până la durere.