Mi s-au ofilit frunzele și se risipesc
În ochi și mă orbesc.
În sprâncene mi se îndesește
Lăstărișul uscat al pădurii.

Ceasul meu știe ora exactă.
Nu greșește niciodată.
De aceea trec cu talpa întoarsă
Pe drumul ce duce la Ierusalim
Ca să nu îmi ghicească direcția.

Mă uimesc tinerii aceia fără părinți
Mândrii de casele și hainele lor noi,
Ce le primesc din programe guvernamentale
Cu care se laudă când trec turmă,
Cu deficiențe pe lângă noi.

Ca un gând proaspăt,
Ce poartă căldura țestei din care iese,
Aburești toate geamurile camerelor
Cu scâncetul tău de iubire.

ÃŽmi amintesc cum omoram pisici,
Gângănii sclipitoare, fluturi, pui de găină.
Cum petreceam cozile la pâine
Fixând endemic privirea unui matur
Ce se întreba ce e cu mine…

Acolo, atunci toate aveau un sens.
Acum, aici lumea este un stres.