Peste o geană de lumină
care încet se pierde-n timp,
apari cu vorba ta cea ascuțită,
stărnind o panică răscolitoare,
în lumea ta cea aiurită.

E lumea existentă doar în interior
ce are numai ape tulburi,
frământări și chiar isterii.
O viață agitată bunăoară
cu frustrări din era când eram copii.

Este încheiată și dezamăgirea
absurdă și necontrolată
a viselor păstrate inocent.
Cu pleoapele îmbibate de insomnie,
ești posomorât și poate neatent.

De ce nu spui de bunăseamă
ce ai pe suflet niciodată?
În inimă porți numai teamă,
o viață mult prea încurcată
precum o poză rătăcită,fără ramă.