aștept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă
cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilință?
privesc cerul crucea e o formă perfectă a rațiunii
ei nu i se poate lua nici adăuga nimic
respir lent pîndesc moartea ireproșabilă
o închipuire ia locul altei închipuiri
se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă
la urma urmei poezia e ca și cum aș cuceri o cetate
și tot eu aș fi acela care ar părăsi-o primul
s-a mișcat ceva în oglindă
cui să-i imput
teama de a nu fi singur?
scriu căutînd zadarnic
un reper în albul hîrtiei