au înflorit castanii într-o așa splendoare
de parcă-azi-noapte iarna s-a coborât încet
la ei peste coroane dar și la mine-n piept
dintr-o îndrăgostire târzie care doare

e un miros de spaimă și de-nserare dulce
ce se-mpletesc hieratic în dans fără sfârșit
mi-e ochiul fără vlagă de-atâta alb topit
și Dumnezeu mai știe pe unde pașii-mi duce

dantela florii pale superbă lucrătură
mi-aduce peste frunte un somn așa de sfânt
c-aproape mi-este frică de oricare cuvânt
care-ar putea s-atingă mirabila-i aură

au înflorit castanii cu-așa firească fală
că-mi lăcrimează gândul prea lung dacă-i privesc
îmi iau pantofii-n mână și pe sub ei pășesc
la fel ca păcătosul intrând în catedrală