Am băgat odată reportofonu-n pâine,
Voiam s-aud cum tace albul ei
Până la negru-nghesuit,
Deodată-au început pe cap să-mi crească lanuri,
Împingând părul ca un dinte nou pe cel deja ieșit.

Dar pâinea respira în sauna de coajă,
Timpanul meu se aburea ca un geam mat
Și ea în fața nopții ce sunt și-a scos miezul,
Precum cu un genunchi cu el a-ngenuncheat.

Se auzea-n reportofon întreg procesul,
Grâul cum răsărea și cum cules era,
Și ca niște testicule, boabele lui
Duceau mai departe sămânța cum calul duce ce-i pe șa.

Am auzit cum s-a făcut făină
Și în adâncul meu brutari albeau la păr,
Dar pâinea îmi urla că-ntr-însa este noapte,
C-a pus electriceanul întrerupător.

Și ca să mă convingă că dânsa chiar trăiește,
Mi-a arătat că, deși coaptă, în jur are făini,
Așa cum omul are celule moarte, praf mătreață,
Și ca să o cred om, pe-a 33-a felie și-a pus spini.

E foarte comod să stai într-o pâine
Și inima să-ți bată în firimituri,
Eu o lăsam să sufle o briză dinspre lanuri
Și mușchii scoicilor calde fermentau sub păduri.

Dar pâinea îmi urla că prea e noapte-n ea
Și storurile porilor au împietrit netrase
Și grâul ei creștea cu botniță în vis
Cum amintirea broaștelor mai oăcăie în lutul dat să fie case

Se-nregistra o noapte, dar aburi se-auzeau,
Chiar ger de ar fi fost, doar ascultând te-ncălzeai
Și porneai în tine, să faci plajă
La malul ce la neant îl ai.

De sub pământuri o-mpingeau strămoșii
Pe biata pâine, încă grâu fiind
Și umbra doicii lumii ascutea cuțite,
Totul nu era pâine, ci eu încărunțind.