gavroche


gavroche era, de fapt, o fată.
contemporanii au bănuit întotdeauna ceva,
însă noi avem cuvinte s-o afirmăm cu tărie.
pentru că s-a întâmplat să fim tocmai noi
acolo, jos, sub baricadă,
când gavroche terminase
gloanțele, câlții și pulberea,
și când, stârnindu-se un vânt rece,
gavroche hotărî să descindă
pentru a împrumuta măcar o șapcă,
cu care să-și acopere părul
de care se arăta foarte nemulțumit,
fiind prea mândru să ceară și-o haină,
sau poate că îi era și frig și cald în același timp,
însă capul îi era prea expus și asudat și
se știe că răceala începe de la cap, iar gavroche,
numai de-o minte tulbure n-avea el acuma nevoie, nu-nu.
cum spuneam, gavroche coborî
și dădu acolo de mine.
și-mi ceru șapca în carouri, pentru ceva timp.
i-o dădui.
apoi, prinzând din ce în ce mai mult curaj,
îmi ceru pulbere și gloanțe, și câlți.
și-i dădui.
el era foarte curajos
și știam c-are să urce înapoi pe baricadă
imediat ce va auzi următoarea rafală țiuind.
poate că-i va plăcea și-acolo, la poala baricadei,
unde răpăitul gloanțelor poate fi ignorat, îi spuneam.
el zicea că-i plăcea, i-ar plăcea și acolo,
că e, orișicât, un loc ferit, plăcut,
dar că lupta trebuia s-o dea,
era așteptat acolo sus,
gloanțele inamice șuierau
ca și cum ar fi fost mii de goarne care îl cheamă.
și n-ar fi încetat să sune
până ce nu urca. până ce nu cădea.
l-am îmbrățișat și atuncea el s-a cuibărit
și-n clipa aceea am știut ceea ce vă spusei mai sus,
cum că gavroche ar fi o fată.
gavroche a urcat baricada și a căzut, înapoi în brațele mele.
he-he, dar n-a căzut decât pentru a se ridica mai bine.