Ritmul se-nfoaie, răsună pe străzi
aversa mulțimii electrizate:
imită-mă! nu mă imita! imită-mă!

Clipele bat toba nopții, scapără
ca roțile unui bolid ce-și devorează umbra,
sorb impactul cu zidul lui Planck.

Șocul de undă spulberă osul crenelat,
durerea depresurizează contururile,
cuvântul plânge în cumuluși...

Brusc, privirea-și desface mii de aripi
ieșind din oul orbitei, penele-i lasă
mii de ochi în azur.

Eșarfa uitării alunecă lent,
alerg cu toate-ntrebările înfipte în trup,
fulgerate de ecoul liniștii.