Lumânările tremurau la fel
ca atunci când la aceeași masă
stam amândoi mână în mână
privindu-ne în ochi
cum s-ar privi orizontul cu orizoanta
sau vagabondul cu vagaboanda
ce îmbracați în negru ne-au cerut să le fim nași.
Chiar am fost lași că nu i-am cununat.
Zău, ce ne-ar fi costat?
Numai tu; că nu suntem căsătoriți
măcar dac-am fi fost iubiți.

Ba, eu eram că te iubeam.

Acum pe masa unde altădată
orizonturile se luau de toartă
ești la fel de frumoasă
dar, ți-e rece mâna sărutată.
Privesc pierdut printre străini
și-i recunosc doar pe ratații noștri fini
îmbrăcați în negru ca niște serafimi;

de parc-ar fi știut vreodată cineva
ei cum s-or îmbrăca.

Acum, dacă te-ai ridica
ei ar fi singurii care s-ar bucura
făr’ de sperietura care probabil ar urma.

Dac-aș fi fost mai curajos
poate ne-ar fi fost mai frumos;
dar cât curaj să ai
când toate cele tu știai
cum știi și-acum că sunt aici;
d’aia nu vrei să te ridici.
Pentru că io și finii chiar asta vrem
să ne mai zici că nu avem system,
n-avem charismă,
că nu știm ce vrem;
da’, știm să bem.
Uite, m-a bufnit râsul în batistă
când voiam să-mi șterg lacrimile de care-ai râs de-atâtea ori;
dar, nu plângeam, colecționam.
Era doar condensul dintre orizonturi
când se făcea pace între fronturi.
Atunci mă prefăceam că mai sorb din cafea,
trăgând de timp poate n-ajungem la ghicit
s-aud iar ca de atâtea ori:
”of, cu dragostea ta mă omori”.

Mă uit în jur,
câțiva dintre iubiții tăi chiar mă privesc ciudat.
La poliție nu cred c-au sunat
Stiu că sunt un ratat.
Aveai dreptate, poftim:
d’'aia îi voiam de fini
pe acești vagabonzi senini
ce te privesc cu ochi de serafimi.

De parc-ar fi știut vreodată cineva
cum privesc ei sau ochi dac-or avea .