Suflet de frunză, suflet uscat,
Câți răvnesc să aibă al tău destin!
Să se stingă într-un zbor necontrolat
Să plutească pe aripi de vânt lin.

Suflet cărămiziu, suflet pierdut,
Ce frumos te stingi, din al tău arbore
Te desprinzi într-un zâmbet tăcut,
De ramuri ce-abia acum vor să te adore.

Suflet ars, suflet rece,
Sfârșești ca dar pentru pământ,
Te pierzi în neaua ce te petrece,
Și pentru arbore, ești sfânt...

Și toate acestea,
Se întâmplă prea târziu!
Rămâne doar zvonul, doar vestea,
C-ai fost iubit, suflet pustiu!