Lacrimile fac atât de bine când lovesc
în malurile de dincoace ale sinelui.


mă obișnuiesc să aspir la ceea ce este aici.
eu însumi sunt aici, aspir la mine însumi adică,
mai precis la propriile posibilități.


mâinile tale s-au împletit cu zilele mele
și au plecat, împreună, într-o mângâiere,
înspre depozitul de uitare din cosmos.


pe chipul umbrit al pământului
cad lacrimi ca niște raze de soare, eliberându-i duhul.


se ridică oamenii care așteaptă lumina
să facă lucrurile din ziua următoare. ziua nimănui?


nu știu dacă ți-ai câștigat vreodată dreptul la nădejde.
eu mă simt destul de ciudat, sunt onest și, în același timp, pătimaș.
vezi? precis ți-ai dat seama că viețuirea se învață împreună
la fel se transmite și învățătura...