Adulmec
Vâltoarea mirajului
Ce mă-nbie cu euforia simțurilor
Ascult glasul sufletului
Chinuit de miracolul sumbru al vieții,
Miracolul muzicii îmbătătoare.
Mă pierd în neantul lăuntric
Al sinelui
Ce-mi răscolește mintea
Plină de păcatul mândriei
Și ma las sufocată
De aberațiile altor minți
La fel de bolnave ca și
Cugetul meu plăpând și ruginit de răstimpul vieții,
Al zilelor ce-mi curg prin vene
Tumultuoase, zvârcolindu-se
După placeri zbuciumate și neroade.

La ce-mi folosesc toate astea?
La cunoașterea sinelui?
La durerea și mizeria ce-o descopar nudă și nerușinata în propriul meu eu?
La pierzania de tot ce e palpabil, de realitate?
Ce e realitatea?