Arunc cu amândouă mâinile
stropi de țărână-n cer
și de sub cetini de văzduh
spintec cu dinții vânătul veșmânt
de umbre sângerânde
ce din ÃŽnalt, de pretutindeni
curg în spirală către mine
ca roiuri de albine către stup
în vatra mea de duh.
Apoi, scârbit de neputință,
mă tăvălesc, a nu știu câta oară
din cer până-n pământ,
iar în țărână.

Adun noroiul împăcării
și mă-nfășor cu el,
să văd cum Dumnezeu,
a presimțit a mea cădere
când, plămădita cu-a Sa mână,
asemanarea Lui pe chipul meu
și mă debarc pe una din coline
cu fruntea împlântată-n cer
ca un catarg de curcubeu
și-n ochi îmi curge iarași sânge
din beregata unui înger
ca dintr-un miel înjunghiat
pentru a nu știu câta oară
ca eu să văd cum presimțita Dumnezeu,
căderea mea,
atunci când din țărână
a plămădit cu a Sa mână,
asemănarea Lui pe chipul meu.