Ești atît de frumoasă încît
ființei mele i se face urît
de ea însăși, pe cer, mereu alta.
Sub luna, desăvîrșita, înalta.
În liniștea de început a luminii
trăiesc - a cîta oară? - taina grădinii.
Ca șarpele care-a mușcat din călcîi fără rost
nu-mi mai găsesc, în pămînt, adăpost.