numai proștii se uită în gura peșterii
ochii muntelui sunt vulcan din care păsările
sorb lavă ducând-o
spre întremare
îngropaților până la brâu în cuvânt

catedrala asfințitului își lungește umbra
peste mâinile lor strâmbe
două uscături buzunărind sufletul cântăreților
inima
– burlan inutil pe drum însemnat –
folosește drumeților drept loc de ușurare

bolborosesc asemeni lighenelor sparte
iar glasul orb
- mizer pe jumătate -
stă înălțimii ca un nod în gât