Ce tăcuți sunt bătrînii!
Cu capul plecat, cu spinarea-ndoită,
Cu oasele toate, ce dor,
Se fac tot mai mici și mai slabi și mai firavi
Și cîte puțin, tot mai mor!

Ce tăcuți sunt bătrînii!
Cu ochii închiși, cu mîini tremurînde,
În liniștea nopții, vorbesc.
Și buzele lor, în tăcute cuvinte,
Fierbinți rugăciuni Îti șoptesc!

Doamne! Ce mult spun bătrînii,
De vorbă cu Tine cînd sînt!
Te roagă, cu lacrimi Te roagă,
Să-i mai zăbovești pe pămînt,
O clipă și încă o clipă:
Cît să mai deie vre-un sfat,
O vorbă-nțeleaptă să spună,
Celor ce plîng lîngă pat!

O, de-ar putea să vorbească
De clipa cînd Tu i-ai chemat,
Să vină la Tine, acasă!
Dar slobodă nu le e vorba,
Să spună de cum Te-au văzut:
Iubire, lumină și pace.
Doar fruntea le este senină
Pe cînd bucuria le tace.

Ce tăcuți sunt bătrînii!
Mereu se tot duc și ne lasă în urmă;
Nu știu cît de mult ne lipsesc!
O mînă ce mîngîie fruntea încinsă,
Bunici, ce nepoții-și iubesc,
Și totuși…

Ce tăcuți sunt bătrînii!
În ochi le citești neputința de-a spune
De ce e atîta durere.
Dar ei știu că dincolo, unde se duc,
E Pace, iar restu-i tăcere!