Deschid pumnii și poveștile o iau la goană, fericite și libere.
Deschid ochii și din mijlocul lor îmi zâmbești tu.
Parcă erai mai aproape, îmi zic.
Sunt prea obosită să-mi aduc acasă poveștile.
Nici până la tine nu pot ajunge și-ți fac semn,
un semn discret cu arătătorul de la mâna dreaptă.
Mi se pare că-l vezi, pentru o clipă am chiar certitudinea
că te-ai desprins de tine, că mă cauți, mă urmărești.
Apoi aud ca prin vis cum îmi spui că poveștile mele sunt încă tinere,
nu le poți lăsa singure,
altfel, ce fel de paznic ai fi?
Îți dau dreptate. Ușa
se închide simplu în urma mea.
Sau poate ai suflat tu?
Poate mă aperi și pe mine?
Nu înțeleg nimic. Nu înțeleg
Nici de unde a căzut peste lume atâta neînțelegere.

N-ar fi trebuit să deschid pumnul, îmi zic.

Undeva se aude un ceas.
Tac.