“Negura se risipește, piere, tot astfel cel
ce coboară în iad nu mai vine înapoi.”
(“Vechiul testament”, Cartea lui Iov, cap. VII, 9)




Dumnezeu nu coboară prea des pe pământ ca să nu se obișnuiască cu omenescul!



Astăzi o sa cobor în Iadul tău
Să-ți fac o vizită fulger
Ca să nu ai timp sa-l cosmetizezi,
Să-l transformi într-unul standardizat

Vreau să văd locul în care tu ești nemuritor,
În care tu nu poți să vrei să mori,
În care nu te poți ascunde,
În care nu poți fugi și-n care nu te poți mișca

Vreau sa văd locul
În care sunt sigur că te pot găsi la orice oră

Vreau să văd locul în care îți fierbi păcătele,
Te fierbi pe tine însuți în mii de ipostaze,
În care ești ars de mii de ori în același timp,
În care țipi din mii de guri pentru mii de urechi...
Astupate
În care nu vrei în preajmă decât un ochi sau o ueche
Dar în Iadul tău suprapopulat sunt numai orbi și surzi.

Nu te auzi decât pe tine însuți arzând
Nu te vezi decât pe tine însuți țipând.
În Iad la tine, sigurul lucru care moare e compasiunea…
Speranța e celălalt Iad al tău, cel adânc.

Oricine poate intra și ieși din Iadul tău,
În afară de tine
Ai prea multe amintri aici
Ca să-ți mai placă Afară.
De asta nu vreau sa intru in Gheea ta



O să privesc din poartă, dar îmi voi pune ceasul să sune
Ca nu cumva să mă obișnuiesc și să-nceapă să-mi placă
Chinurile Iadului tău,
Iar anii mei să se transforme
În clipe de urlet neauzit.


Nu vreau să-nceapă să-mi placă Iadul tău
Si să fiu fratele dracilor tăi;
Am Iadul meu care mă așteaptă
Si vreau să-l trăiesc…
Cu un ceas deșteptător în buzunar.