Te chem de fiecare dată când am nevoie să-mi amintesc cine sunt… Când nu mă mai recunosc în nimeni încerc să-mi caut răspunsurile în tine. Iar tu taci…, întotdeauna taci. Și tăcerea ta se sparge de zidurile minții mele în zeci de foi albe care simt nevoia de a fi scrise, necuvintele tale îmi sculptează ființa dintr-o mare de sentimente. Poate n-ai învățat încă să-mi vorbești,… sau poate n-am găsit încă drumul dinspre aici spre dincolo. Poate nici nu exiști de fapt, ci ești doar prin iluzia că ne putem împărți lumea la doi. Poate nu voi fi niciodată în stare să-ți ating Universul plăsmuit de căutările mele. Dacă e adevărat că privim prin aceiași ochi, ar trebui să vedem același lucru, nu? Și-atunci de ce nu mă vezi? Iar eu, eu de ce văd atâta întuneric, de ce-l las să-mi pătrundă în ochi? De ce-l lași să existe? Mi-au spus că ești un joc de lumină. O mulțime de puncte generate de impresia luminii care trece prin mine. Am crezut că lumina poartă un adevăr, nu o imagine. Și am căutat adevărul. Am creat puncte, apoi forme noi și le-am privit. În oglindă. Nimic. Nici un răspuns. M-am răzvrătit împotriva ta și m-am întors în întâmpinarea altor lumini. Am acoperit oglinda cu brațele, ca să nu-mi poată fura nici un strop. Și-atunci am știut… N-am căutat în partea care trebuia. Și eu sunt… o oglindă.