va scriu dintre ruine de om,
fara lacrimi si fara sa-mi pese.
sunt una azi cu fratele atom
de-aceea randurile par ceva mai dese...

am fost trait cuminte si hai-hui,
ca o lumina traversand orasul,
dar asta nu placuse nu stiu cui
si din salbatec rasari ocnasul.

de-atunci incoace pietrele-mi sunt zile,
si palmele sunt tandari pe vecie,
doar stelele imi mai propun idile
in noptile duhnind a iasomie.

nici nu mai stiu sa zbor inspre izvoare,
desi din cand in cand ma cearca dorul,
prea bine strans e lantul la picioare
si peste soare tot mai dens e norul,

orbiti-mi de frumos si de speranta
de inceputul clar si linistit,
imi este astazi viata o placa de faianta,
cu mine toate-s bune, in sfarsit...