Dând la o parte norul ce-ascunde al meu țel
Observ că de-aici, de sus, lumea se vede altfel:
În cercuri dansează chiar apa pe maluri
Și vrăbiile-n pomi țin ritualuri.
Unde nu-i nimeni toți parcă sânt
Și unde-i foc, parcă-i pământ.
După incendiu se vede tot verde,
Zâmbetul printre lacrimi nu se mai pierde.
Vântul cenușiu mângâie durerea
Și chinul unei inimi îl ia cu-adierea...

Primăvară, tu, sfântă suflare,
Peste câți munți m-ai purtat călare!

Eternizat în natură, un suflet de om,
Tremurând în neștire ca frunza în pom,
Tot tânăr rămâne, tot verde răsare,
Albește și moartea prin dulcea-i culoare...