Spre culmi visate mă înalț
Pe un fuior de curcubeu...
Am ploaia-n spate,iar în zare
Speranța că zilele îmi vor fi pilduitoare.
Culeg din amurg,
Un foșnet de pas de gazelă
Să pot călca în liniște cerul,
Apoi, mă apropii tiptil de oceanul cunoașterii
Și mă întreb:
Oare voi fi în stare,cât de puțin,
Să pătrund sensul vieții?
Poate cer prea mult,
Poate cer prea puțin,
Cine știe...?
Este posibil să cunosc chiar eu răspunsul
Si nu-l pricep!
Mă aplec din înalta coroană de gânduri
Peste meridianul ce desparte abisul de vis,
Și văd...văd că ochi-mi sunt limpezi și clari.
Cunosc ce doresc,
Doresc ceea ce am cunoscut în urcare,
Sunt om și voi fi,atât în real cât și în visare.