Te boceam in fiecare seara,
Ca pe un muribund,
te boceam,
Desi stiam ca niciodata n-o sa mori,
ceva din mine simtea nevoia sa planga,
sa tipe,
Tipat disperat
ca al pescarusului solitar,
pe cerul dinaintea furtunii.
Stiam ca n-o sa mori niciodata,
Totusi nu ma puteam opri
Din bocit, mai ales seara,
Mai ales ca plutea in aer
Mirosul umed, vegetal
Al disperarii, al certitudinii,
al implacabilului.
Era doar chestiune de timp,
De alternante, dimineata ma trezea
O inexplicabila tristete,
Pe care o duceam pe picioare,
pana spre seara,
cand cedam apusurilor,
faramele de speranta
pe care mi le daruiai mereu,
sperante zornaitoare,
ca banutii din cutia de tabla
a cersetorului.
Ciclic traiam asa, o viata intre
Zori fara zile si
Apusuri fara nopti.
Ma cuprinsese
un fel de apocalipsa a durerii,
Un fel de lacuste mari imi invadasera
Toate cotloanele,
Mi-era teama de suferinta,
Si-o asteptam totusi cu disperare,
Pentru ca teama era mult mai cumplita
Decat avea sa fie suferinta insasi,
Teama de suferinta, da, teama,
E mai mare chiar si decat suferinta
Insasi, te-ai gandit?
Stiam de la inceputuri
ca suferinta e singura logica
a iubirii.
O stie toata lumea, doar indragostitii
O uita, din cand in cand.
Acum nu mai ramanea
Decat sa mi-o asum cu demnitate.
Tu, ma ajutai, cat puteai,
Cu toata fiinta ta,
ca un dascal de tara,
absent si rutinat.
Invatam pe branci, pe rupte
La orele tale de logica.
Doar ca seara ma napadea indoiala,
seara te boceam infundat,
desi stiam prea bine, ca tu
n-o sa mori niciodata
decat undeva, prin mine,
prin emisferele mele
mai mult sau mai putin cerebrale,
Singurele care-ti vor refuza
Dreptul acordat candva,
de uzufruct
al intregii mele fiinte.