Am intrebat intr-o dimineata
tacuta de septembrie
cerul albastru de ce plange
cu ploile-i crude si reci.
Si mi-a raspuns: de singuratate…
M-am apropiat de copacul
care-mi adapostise umbra
si i-am pus aceeasi intrebare
El si-a scuturat coroana
si frunzele galbene raspunzandu-mi
ca ar fi vrut sa se nasca cer .
Am intrebat marea albastra
de la picioarele mele
de ce plange cu valuri de spuma ?
Pentru ca as fi vrut sa fiu copac
mi-a raspuns un val efemer.
Am urcat pe cel mai semet varf de munte
si l-am gasit plangand printre izvoare
As fi vrut sa fiu o mare albastra
fara sfarsit, imi raspunde
rostgolind o stanca.
Si atunci am tacut si o lacrima
albastra si rotunda s-a revarsat
pentru muntele si marea
pentru cerul si copacul
adunate in mine.