Dincolo de noi era dimineață.
Îmbrăcați în cețoase mătăsuri
zorii treceau pe alături încet,
cu pașii suflecați în universala plutire.
Departe,
cerul de-abia își mai aducea aminte de stele,
conturul lor se pierduse demult în nesomnul înălțimilor.
Cârcei de lumină se desprindeau din castani
înghesuindu-se între noi unu.
Buimace, mâinile mele te respirau sacadat,
cu degetele agățate de prima pereche de coaste.
De pe buze îți citeam sărutul,
mușcând prelung fiecare literă
până în uimire.
Inima îmi bătea în rate mici, atât de mici
încât îmi părea că am în piept
o toacă,
ascunsă în altarul meu cu vedere la suflet.
Trăiam păcatul în cea mai originară formă a sa.
În jur nu se mai auzeau decât clopote.




26 august 2003