Te-am citit azi si-am plans.
Am vazut inca o parte din sufletul tau
ce cu migala in cerneala l-ai strans
si l-ai pictat pe o foaie de hartie.
Vad ca tot la ce-am ravnit pana acum
N-a fost decat praful de pe drum
aruncat in fata-mi de mrejele vietii...

Am calcat pe potecile tineretii tale.
Frumoasa-ti padure m-a primit cu o adiere
usoara de doruri...
M-a imbratisat cu povestile sale.
Copacii m-alintau cu frunze tomnatice
ce-mi mangaiau obrazul in caderea lor
spre covorul locuintei tale vesnice...
Parca ma chemau cu ele in eternitate.
Si m-as fi dus si-as fi pierdut regretul
capului plecat...
Dar, vezi tu, iarasi ma intorc la praf...

Privirea-mi zburda si dorea sa cuprinda
totul, totul !
Si pentru prima data in viata
Cuvantu-mi nu-si mai gasea rostul
caci eram in lumea cuvintelor.
Fiind de-atatea chemat m-a furat gandul
si n-am observat ca sufletul meu dansa
pe ciripit de somnoroase pasarele...
Lacul se-arata timid si isi lauda galbenii nuferi,
muze, candva, eu-lui tau trist.

Si printre toate acestea am auzit ecoul unui gol
ce-n inima padurii se asternu usor.
Izvorul imi soptea cu lacrimi reci:
-ca le lipsesti !
Coplesit, n-am facut decat sa cad in genunchi
si sa tremur.
Mi-am alaturat lacrima suferintei lor tacute
si mi-am lasat acolo gandurile mute...

Mai tarziu mi-am intors privirea catre padure
ce in zare striga:
- Si eu ti-am lasat ceva !