Se naște,
cel puțin o dată, în inima fiecăruia din noi,
locuindu-ne în întregime.
De acolo, despuiată și surâzând,
răscolind totul în cale-i, se răsfiră pe-ndelete prin capilare
până la marginea cea mai din margine a ființei
și răsucind toți porii pe cealaltă parte,
a iubirii,
îi stârnește în senzații care de care mai indescriptibile.
Tot acolo se întoarce și pe conturul interior al sufletului,
numără îmbujorată, din șoaptă în șoaptă,
trăirile.

Cea mai frumoasă poezie de dragoste poate fi cuprinsă,
de dor,
într-o singură privire,
dar ea nu are unitate de măsură și nici o formă anume,
nu are timp, anotimp, gust ori miros,
nici legi, sensuri de circulație sau număr de telefon.
Nu se teme de gloanțe, lanțuri ori carcere,
nu are semne de punctuație
și nu poate fi văzută, auzită, desenată ori scrisă,
nici măcar povestită.
Nu are nevoie de identitate sau pașaport,
în calea ei, granițele, de orice fel ar fi,
își pierd, de emoție, înțelesul.
Ea are, peste toate timpurile, aceeași religie:
Nemărginirea!

Cea mai frumoasă poezie de dragoste,
dragostea însăși,
ești tu,
sunt eu,
el,
ea,
cei amândoi unu de acolo …





15 septembrie 2003