Eu, zeul singuratic, apar atunci când plouă
Sau cineva mă strigă pe numele secret
Ieșind cu greu din templul meu de fum
Cu irizări de ambră și cenușă
Din cerul prăbușit pe linia vieții
Unor nesocotiți ce cred că tonurile-nalte
Acoperă al meu lăcaș sofisticat
Ce-și spun cu ușurință că „Horus a murit
Și-i moartă și Astarte și biet poet Dumuzi”
Ei nici nu știu nisipul cum este ca mătasea
N-au văzut caravane cu morții încă vii
Când simt puterea că le respiră-n spate
Și-apoi într-o secundă îi schimbă doar în praf
Ei spun încrezători că un bilet
De autobuz nu e o poartă, care
Ușor s-ar mai putea deschide-n orice clipă
La un semn al capului de șacal
Înghițind pe cine e în preajmă.
Ei cred hârtia că e doar hârtie
Și nu o pană de înger rătăcit așa cum știm cu toții.
În întuneric pe lumină
Fac alergie la minunile ce-i înconjoară
Și uită și magia deși e chiar aici.