Clipa incoloră
sună ca buciumul,
melodioasă,
dureroasă mereu.
Ochiul cosmic-
mă privește
ca pe un mister nepătruns.
Otrava efemerității-
distruge
celulă cu celulă,
tot ce a fost sublim și incolor.
Amintirea
pătrunde în fiecare venă,
absorbind sîngele,
absorbind florile albe.
Imaginea ta
s-a proiectat pe
umbra zilei de ieri.
Lacrima,
care e singura ce mai răsare,
mă tranformă în înger
cu aripile imaculate.
În inimă mi-a picurat venin-
moartea.
Cutia neagră
mă închide în clipa eternă.
ȘI atunci:
ce rost mai are să respirăm,
să ne tîrîm
prin băltoace de sînge,
prin noroiul soarelui,
cînd tot oxigenul
e penetrat de clipa incolora?